Ce este xenodiagnosticul și ce trebuie să știi despre acesta

Xenodiagnosticul reprezintă o tehnică standard utilizată pentru diagnosticarea parazitologică în fazele latente sau cronice ale unei infecții. Această metodă implică utilizarea unui vector viu, adesea o insectă, pentru a detecta prezența paraziților într-un gazdă suspectă.

Prin intermediul acestei tehnici, vectorul este plasat în contact cu gazda, permițând astfel paraziților, dacă există, să infecteze vectorul. Ulterior, vectorul este analizat pentru a determina prezența sau absența paraziților, oferind astfel o imagine clară a stării de sănătate a gazdei examinate. Această metodă este valoroasă mai ales în cazurile unde testele tradiționale nu reușesc să identifice infecția.

Proces, aplicații și rezultate în diferite infectii

• Xenodiagnosticul și borelioza Lyme

Xenodiagnoza este o tehnică experimentală investigată pentru diagnosticarea boreliozei Lyme, utilizând căpușe neinfectate pentru a detecta infecția la niveluri scăzute, chiar și după tratamentul cu antibiotice. Aceasta metodă a fost explorată într-un studiu detaliat, în care s a indicat un risc neclar de părtinire și incertitudini cu privire la aplicabilitate.

Rezultatele studiului au relevat că din 26 de pacienți tratați pentru Lyme, doar doi au avut rezultate pozitive la xenodiagnoză după tratament. În aceste cazuri, detectarea ADN-ului Borrelia a fost posibilă doar prin PCR efectuat pe culturi de căpușe sau direct pe căpușele folosite în test. Importanța acestor rezultate rămâne însă sub semnul întrebării, deoarece nu au fost detectate spirochete vii, ceea ce ridică probleme cu privire la suficiența detectării ADN-ului Borrelia pentru confirmarea diagnosticului. În concluzie, performanța actuală a xenodiagnozei este insuficientă pentru a fi utilizată ca metodă de diagnostic de rutină în borelioza Lyme.

• Boala Chagas

Boala Chagas, cunoscută și sub numele de tripanosomiaza americană, este diagnosticată xenodiagnostic, considerat a fi o metodă foarte sensibilă pentru identificarea parazitului. Această tehnică implică utilizarea insectelor triatomine, crescute în colonii de laborator hrănite pe păsări, care sunt apoi folosite pentru a se hrăni de pe pacienții suspectați de infecție. Această metodă prezintă o sensibilitate de aproximativ 90% în faza acută a bolii și între 20% și 50% în faza cronică.

După aproximativ 20-25 de zile de la hrănire, insectele sunt disecate și conținutul intestinului posterior este examinat pentru a detecta prezența epimastigoților parazitului Trypanosoma cruzi. Este important să se acorde o atenție deosebită pentru a preveni orice risc de infecție în timpul acestui proces, procedându-se la disecția insectelor într-un dulap de siguranță microbiologică. De asemenea, este necesar să se verifice ca insectele din colonie să nu fie infectate cu flagelatul monoxen Blasto Crithidia triatome.

În faza cronică a bolii Chagas, xenodiagnosticul rămâne metoda de alegere în majoritatea regiunilor din America Latină. Xenodiagnosticul poate identifica, de asemenea, specia nepatogenă de trypanosoma, Trypanosoma rangeli, care frecvent afectează glandele salivare ale insectelor Rhodnius spp., fiind transmis prin inoculare și nu prin contaminare. Aceste infecții pot fi recunoscute prin prezența epimastigoților lungi și subțiri, de până la 80 mm.

În cadrul cercetărilor medicale dedicate diagnosticării bolilor parazitare, metodele clasice precum xenodiagnosticul și hemocultura rămân esențiale, însă acestea sunt limitate la laboratoare specializate datorită complexității lor. Sensibilitatea acestor metode este strâns legată de nivelul de parasitemie al individului examinat. Recent, a fost dezvoltată o formă de xenodiagnostic artificial, care începe să fie recomandată ca alternativă la metoda tradițională, xenodiagnosticul natural. Această inovație promite îmbunătățiri semnificative în eficacitatea și accesibilitatea diagnosticării bolilor cauzate de paraziți precum Trypanosoma cruzi și T. rangeli.

Analiza testului xenodiagnostic în detectarea bolii Lyme

Xenodiagnosticul, o metodă experimentală des utilizată în modelele animale pentru boala Lyme (LB), implică folosirea căpușelor neinfectate pentru a detecta infecții la nivel scăzut, chiar și după administrarea de antibiotice.

Această tehnică a fost evaluată printr-o revizuire sistematică a literaturii, identificându-se 22 de lucrări relevante. După eliminarea duplicatelor și evaluarea textelor, cinci studii au fost considerate eligibile, dar doar unul dintre acestea, un studiu prospectiv controlat, a fost inclus în analiză.

Rezultatele acestui studiu arată că xenodiagnosticul poate detecta ADN-ul Borrelia la un număr mic de pacienți tratați pentru LB, cu doar 2 din 26 de pacienți având rezultate pozitive post-tratament. Importanța acestor rezultate este însă limitată, deoarece detectarea ADN-ului nu a fost însoțită de identificarea spirochetelor propriu-zise în mostrele de căpușe. Acest aspect a stârnit întrebări în rândul cercetătorilor cu privire la suficiența detectării ADN-ului Borrelia pentru a confirma diagnosticul.

Cu toate acestea, performanța actuală a xenodiagnosticului este considerată insuficientă pentru a evalua utilitatea sa diagnostică. Studiul citat evidențiază necesitatea unei analize mai aprofundate și a unor studii suplimentare pentru a determina eficacitatea reală a acestei metode în contextul uman. Așadar, xenodiagnosticul rămâne o tehnică promițătoare, dar încă nesigură pentru diagnosticarea precisă a bolii Lyme în practica clinică.

Sânge și protozoare în sânge

Protozoarele din sânge și țesuturi reprezintă o provocare importantă în diagnosticul microbiologic al bolilor infecțioase. Identificarea directă a paraziților în sânge sau țesuturi este esențială pentru un diagnostic precis. În faza acută a bolii, protozoarele pot fi detectate prin colorarea stratului leucocitar, iar metode precum aspirația cu ac sau frotiul de pe leziunile de inoculare pot oferi rezultate pozitive.

Serologia este o metodă de diagnostic sensibilă și de încredere, devenind adesea pozitivă la o lună după infecție. În cazul persoanelor netratate, testele serologice pot rămâne pozitive pe toată durata vieții. Este important de menționat că serologia poate avea reacții încrucișate cu alte infecții, cum ar fi leishmanioza, malaria, toxoplasmoza, pemphigus foliaceus, mononucleoza infecțioasă, Trypanosoma rangeli și infecțiile micobacteriene, ceea ce poate complica interpretarea rezultatelor.

Xenodiagnosticul, deși este o metodă sensibilă, este lentă și greoaie, fiind utilizată mai rar în practica clinică. Pe de altă parte, tehnicile de reacție în lanț a polimerazei (PCR) se dovedesc a fi extrem de utile, mai ales în detectarea timpurie a infecțiilor la nou născuți, în evaluarea serologiilor suspect de reactivitate încrucișată sau a infecțiilor combinate. Capacitatea PCR de a defini vindecarea parazitologică este un subiect de cercetare în curs de desfășurare, subliniind potențialul său revoluționar în diagnosticul bolilor infecțioase.

Diagnosticul bolilor infecțioase precum meningoencefalita

Diagnosticul unor boli, incluzând meningoencefalita, se bazează pe observarea directă a prezenței parazitului T. cruzi în celulele infectate, detectabilă prin metode precum reacția în lanț a polimerazei (PCR) efectuată pe probe de sânge și lichid cefalorahidian (LCR). În plus, testele serologice pot contribui semnificativ la confirmarea diagnosticului.

O metodă interesantă și mai puțin convențională este xenodiagnosticul. Acesta implică utilizarea unor insecte triatomine neinfectate (cunoscute sub numele de „reduviid bugs”), care se hrănesc cu sângele pacienților; ulterior, acestea sunt examinate pentru a detecta prezența parazitului, reprezentând o alternativă valoroasă la culturile de sânge tradiționale.